În luna mai, în Dobrogea, are loc cel mai spectaculos fenomen, înflorirea bujorilor sălbatici. Bine, aceștia se mai întâlnesc și în alte zone, dar parcă aici este maximul fenomenului. După ce în ultimele zile Facebook-ul a fost ,,inundat” cu fotografii cu bujorii înfloriți, n-am putut rezista și am stabilit o vizită în următoarele zile. Plecarea avea să aibă loc cam la o săptămână după ce au apărut imaginile în online, aveam o ușoară urmă de îndoială, oare îi mai găsesc înfloriți?
Dar dacă tot ajungeam în zonă, am mai adăugat un obiectiv pe ordinea de zi: Vf. Țuțuiatu. Acesta face parte din Munții Măcinului, cei mai vechi munți ai României, cu o vârstă onorabilă de circa 295 milioane de ani. Odată niște coloși, acum abia ajung la 467 m cât are cel mai înalt vârf. Eroziunea este de vină pentru această scădere în înălțime. Așa scunzi cum sunt, își păstrează totuși semeția crestelor înalte ale Carpaților.
Traseul pleacă din localitatea Greci, marcaj triunghi albastru. Mașina am lăsat-o la marginea orașului, după ce am ieșit de pe Strada Țuțuiatu. După clădirea părăsită, am mers prin partea dreaptă. Începutul traseul se desfășoară prin câmp deschis, nici pic de umbră, avem noroc că adie vântul și nu simțim căldura.
Știam că trebuie să întâlnim țestoase, așa că suntem cu ochii în patru. Cam la 15 minute de la plecare dăm peste primul exemplar. Pare că vrea să sape o groapă în pământ. Îi facem câteva poze și o lăsăm să-și vadă de treabă.
La nici 2oo m, pe drum, întâlnim alta. Ce noroc! La fel, poze și ne continuăm drumul.
Alte câteva sute de metri și surpriză (sau nu), altă țestoasă. Aceasta era pe un bolovan mare, ca un rock star pe o scenă.
Până aici vegetația a fost foarte sărăcăcioasă, dar acum intrăm în pădure și urcușul se mai întețește puțin, până acum a fost lejer. Prin pădure se merge puțin, apoi se iese într-o zonă deschisă, iar în scurt timp ajungem în vârf. 467 m, mai-marele Munților Măcin, Vf. Țuțuiatu. În jur de o oră și 15 minute am făcut până în vârf.
Fiind o zi senină, se vedea pââââână departe.
Sub vârf, în lateral, zăresc un pâlc cu bujori, în câteva salturi sunt lângă ei. Câtă gingășie! Ce frumusețe! Și ce melodios e zumzetul insectelor care zboară din floare în floare. Îmi ridic privirea, mai spre pădure, alte minuni roșii înflorite. Trebuie reamintit faptul că bujorul sălbatic este o plantă ocrotită prin lege, culegem doar fotografii.
Până am ajuns în vârf am întâlnit zeci de gușteri, micuți și speriați, imediat dispăreau în iarbă când ne simțeau. Dar aici, pe niște bolovani, a apărut o ,,namilă” de gușter cu niște culori fantastice: capul era de un azuriu ireal, iar corpul verde, aproape fluorescent. Spre deosebire de micuții întâlniți pe parcurs, acesta era destul de lent.
Pentru retur am ales altă rută. Am coborât spre drumul pietruit tot pe triunghi albastru, apoi am pierdut marcajul și am luat-o pe de-a-ndreptul, scurtând cu mult durata traseului, având mașina drept reper. Peisajul nu prea este spectaculos pe aici, carierele de piatră și drumurile de acces către ele au degradat peisajul natural, ne pare rău că nu am coborât tot pe unde am urcat, așa poate mai întâlneam vreo țestoasă. Dar stai, ce se vede acolo? O țestoasă. Mai mergem un pic, și încă una. În apropiere de pârâu, alta, ultima. Chiar am avut noroc.
Acum ne îndreptăm spre Enisala, la bujori. Mai avem de parcurs 75 km de aici. La intrarea în sat am întrebat cum se ajunge. Am primit indicațiile, le-am urmat, dar norocul nostru se terminase, toți bujorii erau scuturați, ici-colo câte unul stingher mai era. Nu suntem dezamăgiți în totalitate, cumva eram pregătiți.
Acum repede în mașină, se văd fulgere și se aud tunete nu foarte departe de noi.
