Anul trecut în septembrie am petrecut 3 zile în Dobrogea. Nu puteam să nu includem și un traseu pe cei mai bătrâni munți din România. Vf. Țuțuiatu îl făcusem cu vreo 2 ani în urmă, Culmea Pricopanului era restanța noastră.
Traseul începe din localitatea Măcin, de lângă Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, are o lungime de 8 km și este marcat cu bandă albastră.
Înainte de a ajunge la carieră, se întâlnesc 2 săgeți care anunță începerea traseului, una spre dreapta, alta spre stânga. Asta pentru că traseul se poate începe din ambele direcții, noi am ales să-l facem în sensul acelor de ceasornic.
Am parcat, ne-am echipat și am intrat în pădure, urcând ușor. Am ajuns la Fântâna de Leac și în scurt timp am ieșit din pădure, ocolind spre stânga. Cu cât ne apropiam de culmea stâncoasă și golașă a Munților Măcin, urcarea a început să fie tot mai intensă. Aici ne-am dat seama că nu trebuia să-l subestimăm, nu e deloc ca o plimbare în parc.
Urcarea ne-a scos pe creasta munților și am ajuns la primul vârf, Caramalău (277 m). De aici se vede toată zona înconjurătoare, Depresiunea Măcin și Depresiunea Luncavița până dincolo de Dunăre. A urmat altă urcare, dar mai domoală, spre Vf. Vraju (335 m). Într-o șeuță am găsit informații despre traseul tematic Valea Jijilei. Anual pot fi observate în migrație până la 10.000 de păsări răpitoare diurne ca: Șorecarul mare, Gaia neagră, Acvila țipătoare mică, Șoimul dunărean, etc.
Am ajuns și la Sfinxul Dobrogean, bătrânul înțelept care veghează întreaga zonă.
Apoi am coborât în Șaua Șerparu, dar nu înainte de a ne minuna cât avem de urcat până la următorul vârf. Jos în șa sunt amenajate băncuțe și mese de lemn. Ne-am făcut curaj și am început ascensiunea către Vf. Piatra Râioasă (346 m). Am urcat pieptiș, ocolind blocurile de stâncă prezente. Cred că asta a fost cea mai grea urcare a zilei.
Următoarele vârfuri atinse au fost Sulukul Mic (316 m) și Sulukul Mare (370 m), cea mai mare altitudine a Culmii Pricopanului. De aici se vede toată creasta și ne dăm seama că au fost câteva urcușuri și coborâșuri.
Și încă nu am terminat, mai avem o ultimă coborâre. Am intrat într-o pădurice lăsând în spate peisajele aride, dar nu pentru mult timp. Un pic mai jos ne era semnalată prezența unor roci monolitice. Era o abatere de doar câteva zeci de metri. Am descoperit o zonă cu roci de diferite forme și dimensiuni care mai de care mai interesante, în genul trovanților. Acește roci au rezultat prin dezagregarea și exfolierea blocurilor granitice.
Culmea este cu adevărat impresionantă, interesante formaţiuni granitice, stânci semeţe şi panorame vaste de jur împrejur. Cei 8 km ai traseului i-am făcut în 4 ore. Poate fi considerat traseu de geoturism deoarece acesta se desfășoară printre roci care s-au format în urmă cu aproximativ 255 milioane de ani. Aceștia s-au înălțat atunci când temelia Carpaților nici nu era formată și asta îi face cei mai vechi munți din România. Au avut cândva peste 3000 m, dar timpul și intemperiile vremii nu i-au iertat.
Ne-am bucurat nu doar de o vreme superbă și peisaje extraordinare, dar și de câteva vietăți ale zonei: numeroase șopârle, o călugăriță (la insectă mă refer :D) și o țestoasă dobrogeană care este o prezență obișnuită în zonă.
Apropo de vremea superbă, a fost soare și a adiat vântul atât cât să nu murim de cald. Dar cred că am făcut insolație. De pe drum m-a luat cu durere de cap, iar acasă am vomitat. Așadar, este recomandat să aveți ceva de pus pe cap. Și cremă pentru protecție solară, măcar de asta n-am uitat. 😀
Tot ca recomandare, traseul să nu fie făcut în zilele toride de vară. Noi am fost pe 23 septembrie și am făcut insolație, nici nu vreau să-mi imaginez cum e vara.
Important: se percepe o taxă de intrare pe traseele marcate, 6 lei de adult, care se poate achita la punctul de lucru din Măcin, la sediul APNMM din Tulcea și la rangerii administrației.
