Este acea perioadă din an, mult așteptată, mult fotografiată, perioada în care înfloresc rhododendronii (sau cum le spunem noi prietenește, dendronii). Acum versanții munților îmbracă cea mai frumoasă haină, roz de rhododendron. Nu greșesc când spun că acum toată lumea iubește rozul. Totuși, anul acesta s-a grăbit să înflorească, era sfârșit de mai, dar poze văzusem cu mai mult de o săptămână în urmă. În general, perioada lui de înflorire este undeva la jumătatea lui iunie, în funcție de masiv.
Dacă anul trecut i-am admirat în Ciucaș, anul acesta am schimbat masivul. Planul inițial era să ajungem pe Vf. Bucșa, un traseu în buclă cu plecare de pe Valea Bângăleasa, dar a suferit modificări majore pe parcurs, la fața locului.
Traseu inițial: Valea Bângăleasa – Culmea Grohotișului – Vf.Bucșa – Șaua Bucșa – pe sub Strungile Mici – Șaua Strungulița – Șaua Strunga – Valea Bângăleasa.
Traseu final: Valea Bângăleasa – Culmea Grohotișului – golul alpin și retur.
Plecarea din Focșani a fost la ora 6:00 dimineața, aproape de 10:00 eram în Moieciu de Sus, la bariera de la intrarea în Parcul Natural Bucegi. Aici lăsăm mașina și înaintăm pe drumul pietruit. După vreo 10 minute dăm de primele marcaje, nu ne interesează și ținem drumul pietruit. După alte 10 minute ajungem la un canton părăsit, aici alte indicatoare, iar aici la bifurcație ținem dreapta, pe triunghi roșu. Traseul continuă câteva sute de metri tot pe drumul forestier, ca mai apoi să continue prin pădure. O dată cu intrarea în pădure începe și urcușul. Cărarea este bine formată, dar nu strică să urmărești permanent marcajul. Urcarea e destul de susținută, iar pădurea ne împiedică să vedem împrejurimile.
La un moment dat auzim un tunet în depărtare, apoi altul, ups, va trebui să ne întoarcem, dar nu s-a mai auzit nimic și ne continuăm urcarea. Și urcăm, și urcăm, numai prin pădure, pe alocuri ne permite să zărim Strungile Mari, impunători peste verdele pădurii ce o înconjoară. După vreo oră de urcat continuu ajungem la lumină. Momentul adevărului. În depărtare zărim rozul tufelor de rhododendroni, în spate griul norilor furioși, ei sigur vin cu tolba plină, cu apă, cu fulgere și cu tunete.
Nu se poate tocmai acum, măcar o tufă să văd. Ne încăpățânăm, mărim pasul și continuăm, eram așa aproape. În doar câteva minute eram în mijlocul frumuseții roz, ce fericire! Scurtă!
Un tunet asurzitor ne trezește le realitate, era tot mai aproape, apoi altul. Hai că-i treabă serioasă! Am făcut rapid niște poze, ne-am scos impermeabilele și am plecat într-un suflet. Încep să cadă și câteva picături de ploaie, dar spre norocul nostru erau doar câteva picături rătăcite.
Întrăm iarăși în pădure și observăm că poteca este udă, înseamnă că în urma noastră a plouat mai mult. Nici nu ne mai uităm în urmă, am uitat că ne era foame și că mi s-a uscat gura de sete. Norocul continuă să fie de partea noastră, nici măcar nu mai picură și nici tunete nu se mai aud, doar o huruială inofensivă. Totuși, pasul a fost alert până la ieșitul din pădure, în apropiere de cantonul părăsit. Eram pe teren cunoscut, aproape de mașină, atmosfera pare liniștită, acum putem mânca, stomacurile noastre au apreciat asta.
Concluzia turei: dacă pe toate site-urile anunță ploi cu descărcări electrice, să-i crezi. Serios! Optimismul meu n-a ținut vremea rea la distanță.
Dar nu-mi pare rău nicio secundă, singurul regret este că nu am stat mai mult. Mai bine mai puțin decât deloc. Dacă nu veneam acum, nu mai aveam când să venim (programul de muncă ne este potrivnic), iar dendronii nu ne așteaptă pe noi.
I se acordă premiul pentru cea mai scurtă tură, 3 ore dus-întors.
