Era de mult în plan, iar când amândoi am putut pleca, vremea s-a gândit să ne pună bețe în roate. Verificarea zilnică a prognozei meteo nu o face să se schimbe, se pare. De fapt, nu era de speriat, puține averse, cu perioade de soare. Hai că n-o fi așa rău și am plecat, pe 4.08 urcăm pe Vf. La Om sau Piscul Baciului (2238 m) din Piatra Craiului. Am ales unul dintre cele mai accesibile trasee, Casa Folea – La Table – Refugiul Grind – Vf. La Om și retur.
Casa Folea (1100 m)- Refugiul Grind (1620 m) – 1 oră și 50 minute
Am plecat din Bran de unde am fost cazați către Peștera, localitatea din care pornește traseul de astăzi. Se recomandă drumul care pleacă din Moieciu de Jos deoarece este asfaltat. Plafonul de nori a început să se ridice ușor, ceea ce ne face optimiști.
După hotelul Nobillis, se face stânga. Aici se termină și asfaltul care continuă cu un drum de țară preț de circa 700 m până la Casa Folea, locul unde vom lăsa mașina. Am cerut permisiunea de a parca acolo și am plecat la drum în jurul orei 9:30. Marcajul cruce roșie ne este companion.
Traseul urmează un drum forestier care urcă ușor, întâi pe la marginea pădurii, apoi numai prin pădure. Acest drum ne-a scos în Șaua Joaca, iar de aici admirăm măreția Craiului învăluit în nori.
Aici nu mai zărim marcajul și avem un moment de cumpănă, înainte sau la dreapta? Am mers spre dreapta la o stână și m-am înteles prin semne, de la depărtare, cu o persoană de acolo că trebuie să ținem tot înainte. Am regăsit marcajul și am intrat iarăși în pădure, iar în scurt timp am ajuns într-o poiană.
A urmat o coborâre până am ajuns la o intersecție de trasee, în zona numită La Table. Noi am urmat dunga roșie, către stânga. În 45 de minute ar trebui să ajungem la refugiu. După o scurtă porțiune printr-un desiș de brazi tineri, am intrat în pădure și am început să urcăm mai abrupt. Pe aici a început o repriză de ploaie mai serioasă care ne-a obligat să ne adăpostim sub un copac stufos. N-am stat mult, am plecat, deși ploaia nu se oprise în totalitate. Am ieșit din pădure și am zărit refugiul și peretele stâncos al Craiului.
În el se mai adăpostea un grup de vreo 6 persoane, iar în urma noastră a mai venit un grup. Ploaia nu ne dădea pace, se mai oprea un pic, începea mai tare. Eram atât de nehotărâți, să mai continuăm, sau să ne întoarcem? Toți ceilalți au coborât și ne-au sfătuit și pe noi să facem la fel că oricum nu vom avea vizibilitate. Dar… mai e așa puțin…
Am hotărât să urcăm spre vârf.
Refugiul Grind (1620 m) – Vf. La Om (2238 m) – 2 ore
Urcarea începe prin dreapta refugiului și continuăm tot pe bandă roșie.
Ploaia s-a oprit pentru scurt timp ca mai apoi să înceapă mai tare ca niciodată, ba chiar a adus și câteva rafale de grindinuță. Atunci ne-am gândit cu adevărat să ne întoarcem, dar ne-am încurajat și am dat înainte. Soarele și ploaia au dat o luptă continuă, ploaia a câștigat în mai multe reprize, soarele reușind abia să scoată câte un ochi. Nu cred că am specificat ceața în acest tablou desprins din poeziile lui Nichita Stănescu.
În puținele momente cu vizibilitate…
Cum zările erau acoperite de ceață, atenția ne-a fost îndreptată către lumea vegetală de la picioarele noastre. Numeroase tipuri de ciuperci și flori, printre care și endemica masivului, Garofița Pietrei Craiului.
Prima parte a traseului s-a desfășurat pe iarbă, apoi am intrat în zona grohotișului. Nu e așa de speriat așa cum se scrie prin online, dar atenția este esențială. Urcușul este continuu și susținut.
Genul acesta de stâncării oferă mediul propice dezvoltării Florii de colț, așa că am stat cu ochii în patru. Și nu s-a lăsat așteptată mult. Ba chiar am întâlnit-o în mai multe rânduri pe o porțiune destul de restrânsă. Un vis împlinit, de vreo 3 ani tot speram să o întâlnesc.
Întrebarea care ne-a frământat o bună parte: oare mai e mult? Cum nu vedeam la distanță, speram să ajungem în vârf cât mai curând. Dar oare din creastă trebuie să facem stânga sau dreapta? Ce mult m-am bucurat când am ajuns pe creastă și am dat nas în nas cu borna. Așa cum nu am sperat, n-am văzut nimic din vârf. Am admirat ceața care acoperea în totalitate minunatele creste, ne-am selfie-uit și am plecat că ne ,,trăgea curentul”.
Poate spuneți că am făcut degeaba atâta efort și nici nu am putut admira peisajele din vârf, am fost și noi un pic dezamăgiți, dar senzația de mulțumire că nu am abandonat a fost mult mai mare.
Ne-am întors pe același traseu și am scos un timp destul de bun fără să vrem, până la refugiu am făcut o oră, iar de la refugiu la Casa Folea, 1 oră și jumătate.
Pe partea cu grohotiș n-am avut probleme la coborât, ne-au fugit un pic picioarele pe anumite zone înierbate.
Cu siguranță ne vom întoarce și pe vreme bună, poate facem același traseu, sau poate alegem altul.
